6 iulie 2014. SkirtBike Baia Mare #3.
250 de fete. Plus băieți, copii. Peste 400 de biciclete în coloană. Un număr impresionant, dublu față de cel al primei ediții. Același sentiment de preaplin sufletesc în timpul plimbării prin oraș, sutele de oameni contribuind fiecare un pic la o bucurie pe care-am trăit-o pe traseu și greu se poate explica în cuvinte. Fete frumoase, rochii colorate, flori multe, moriștile noastre de hârtie, biciclete aranjate de sărbătoare… și căldura mare. Detalii oficiale, am scris pe situl evenimentului. Aici o să scriu despre impactul personal, despre evenimentul acesta în raport strict cu mine.
Organizatoric, simt foarte clar că mai sunt extrem de multe de învățat. Dincolo de aspectul general reușit al evenimentului, eu am să-mi reproșez anumite lucruri și știu perfect că puteam să le fac mult, mult mai bine. Detalii din culise, cum s-ar zice. Dar sunt chestiile acelea mici care formează un întreg. Aș putea să mă opresc și să iau doar partea bună, dar aș simți că nu-s corectă cu mine însămi, că nu pot învăța dacă nu recunosc greșeli și lucruri care trebuiau făcute altfel. Și vreau să învăț. Lumea aceasta a evenimentelor pentru comunitate e un drum pe care vreau să merg și, cu atât mai mult, această a treia ediție Skirtbike mi-a arătat că am multe de învățat, că faptul că organizez de ceva vreme niște proiecte, nu-i suficient și lucrurile nu vin de la sine, munca e necesară.
Să fiu în linia întâi într-un astfel de proiect e o provocare care mi-a plăcut din prima clipă, pe care mi-am dorit-o, dar asta nu înseamnă că lucrurile-mi par ușoare, că nu e o adevărată luptă pentru mine. Mi se spune că sunt perfecționistă și freak control, însă eu aș zice că e vorba doar despre faptul că vreau ca lucrurile să fie făcute bine. Mi se spune că insist să fac eu cât de multe, însă eu spun că deleg sarcini atunci când simt că am pe cine să mă bazez.
Problema cea mai mare după un astfel de eveniment – și știți bine că Skirtbike e cel mai important dintre ele și-l iubesc cu tot sufletul – e faptul că dau tot, absolut tot ce pot, mai ales pe ultima sută de metri și apoi rămâne în urmă un gol imens cu care nu știu ce să fac. De-asta nici nu scriu despre cum a fost imediat după ce s-a terminat. Pentru că am nevoie ca acel gol să se umple. Și se umple, pas cu pas, cu certitudinea faptului că am făcut o treabă bună, cu rezultatele care apar, cu feedback-urile, cu fotografiile de la eveniment, dovezi ale unei reușite. Mă hrănesc cu toate aceste rezultate și îmi revin din… nu i-aș spune depresie post eveniment ci epuizare și sentiment de pustietate.
Cel mai greu, în toată organizarea unui astfel de eveniment mi se pare să pot să păstrez motivarea. A mea și a celor din echipă. Să fie continuă și entuziastă, să dăm tot ce putem, să lucrăm bine bazându-ne doar pe faptul că facem ceva – absolut voluntar – pentru comunitate, pentru alți oameni. Apoi, mici detalii care trebuiesc îmbunătățite – la punctul de plecare, pe traseu, la petrecerea de după. Detalii legate de logistică, de sarcinile oamenilor cu care lucrez, de nemulțumirile inerente apărute în timpul și după eveniment, de tratare a conflictelor, de înțelegere a atitudinii diferite a oamenilor. Și, luat așa, ca un tot, cea de-a treia ediție SkirtBike a fost una reușită. A fost participare mare, a fost culoare, au fost premii absolut fabuloase. Doar că eu îmi doresc de-acum ca evenimentul acesta să fie mai mult decât o întâlnire pe biciclete, o plimbare prin oraș și o tombolă cu multe premii. Și pentru asta, e încă mult de muncă. Ca fetele pe biciclete să fie ceva firesc în oraș, zi de zi.
Altfel, mai bine las imaginile să vorbească. Că ele spun povestea frumoasă a unui eveniment reușit!
(foto 1 – Adrian Dan Pop, foto 2 – Roland Strebeli)